Hans Belting şi viziunea apocaliptică asupra istoriei artei. (2010)
6. Noile tehnologii în artă.
HB acordă importanţă domeniului relativ nou -al manifestărilor artistice care folosesc „media” tehnologice actuale, digitale: instalaţiil, filme video, etc.
„Arta video” implică prin însăşi structura ei probleme deosebite. Sunt probleme care nu se inzegrează în discursul obişnuit al istoriei artei. Analiza specificului ei constituie unul din fragmentele cele mai interesante ale cărţii lui HB. Discutând „produse” (conform limbajului „corect politic”) precum cele ale lui Viola, Tony Gay sau Nam June Paik, el se arată interesat, în mod justificat, în special de „problema timpului” în arta video. Căci această problemă fundamentală în ce priveşte constituirea şi receptarea ei prezintă aspecte cu totul diferite de artele „spaţiale” (în conformitate cu vechea clasificare a lu Lessing), precumpănitor statice Ca şi „performance”-urile, ele trebuie studiate din prespectiva „spectacolului”, pe care-l oferă, deci din perspectiva artelor „ temporale”.
Interesant este că HB caracterizează aceste produse video prin termenul „langweilig” (pg. 92), care în germană înseamnă „plicticos”,
deşi comentarile sale sunt admirative. Evemtial „langwilif”ar puteafi tradus prin formula „cu durată lungă”, adică necesitând o
durată obligatorie pentru a le înregistra integral. .Ele „durează”, „se petrec în timp”: ,trebuie să urmăreşti suita de imagini pe
ecranul catodic un anume interval de timp obligatoriu, sau să stai şi eventual să te mişti în mijlocul instalaţiei un timp apreciabil. Este cu totul altul decât „timpul” înregistrării operei statice, a desenului, tabloului sau sculpturii, chiar dacă şi acestea îşi au „timpul” lor de expresie şi înregistrare înscris în compoziţie. Şi pentru artele statice este necesar un anume răstimp, pentru a descifra tema şi figurile (În cazul artelor figurative) sau formele în general, pentru a te înscrie (conştient sau parţial conştient, pe baze precare, amatoristice, sau cu o anume pregătire) în circuitul liniilor de forţă ale compoziţiei, pentru a sesiza contrastele cromatice sau dinamica arhitecturală a volumelor, etc., nemaivorbind de infinitele posibilităţi de sensuri pe care le includ relaţiile, care se constituie între toate aceste eleemente. Dar pentru „imaginile statice”,acest răstimp este eligibil, poate fi hotărât de privitor. Receptorulpoate urrma mpulsul de a adăsta mai mult în faţa imaginii respective, sau de a o părăsi foarte repede.
Ceea ce mă determină să consider că înglobarea tipului de artă digitală în istoria artei este un proces dificil şi de „lungă durată” el
însuşi,. Sau mai degrabă –că arta digitală,necesiă o disciplină separată,tratată de specialiştii ei, recoltaţi dintre amatorii de
asemenea opere „cu durată lungă”.Este şi situaţia care se conturează treptat în momentul de faţă.
Oricum, în etapa actuală, acest tip de artă, considerat specific epocii tehnologice pe care o trăim, este departe de a putea deveni „popular”, sau abordabil măcar în anumite straturi intelectuale, familiarizate cu tehnica digitală. Şi nu numai pentru că receptarea produselor de artă digitală este posibilă doar în anumite condiţii (expoziţii de specialitate sau posedarea aparaturii necesare, etc.) Produsele artei digitale de până acum sunt precumpănitor elitiste, analizând procese de conştiinţă extrem de personalizate, greu descifrabile, ba chiar nesemnificative („nombriliste” aş spune) pentru „ceilalţi”, cărora datele oferite de ele le apar reduse la prozaicul, „langweilig” sau la„nesemnificativ” (ca detalierea ocupaţiilor zilnice ale unor personaje anodine, expunerea prelungită a unei acţiuni nesemnificative, detalierea fragmentelor figurii artistului, etc.). Deocamdată produsele artei digitale nu au reuşit să deschidă decât drumuri înfundate.
Scurt comentariu. La „casetele” lui Belting.
În cele din urmă reiese că peopunerile lui HB de noi capitole, de noi „casete” ale istoriei artei, fie că au fost între timp încorporate în expunerile isorice, (precum arta nord amrericană de după al doilea război mondial), fie că este vorba de capitole care trrebuie tratate ca domenii separate de către specialuştii domeniilor respective (ca în cazol artei din perioada comnistă a ţărilor est-europene, sau al artei altor sfere geografice decât cea europeană, sau ale artei bazate pe tehnologii digitale).
Dar mai important mi se pare de remarcat că departajările de casete prpuse de HB -de;i pe alocuri necesare nu sunt suficiente pentru a contura un tablou lămuritor al vieţii artistice de după al doilea război mondial, De pildă,, în ce priveşte “aseta artei nord-americane”, determinantele ei sunt prea vagi, dat fiind că nu desenează temdinţe stilistice, confruntări de direcţii, şi, în general, tot evantaiul e direcţii apărute în arta nord-americană postbelică. Analza substratului social- economic (în acest caz supremaţia politică şi economică a SUA) nu nu epuizează problemele vieţii artistice, nu poate trata specificul ei. Aceasta este valabil şi pentru celelalte casete propuse de HB (arta din ţările est-europene, arta din sfere geografice mai îndepărtate, etc), indifferent de posibilele raportări la ambianţa socială şi culturalăa madiilor respective.
Itoria şi teori artei îşi au oomeniile lor proprii care nu pot fi topute în comentarii stângiste despre situaţia social-politică-economică.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.